Am crescut în biserică crezând că rugăciunea e ceva de care Dumnezeu are nevoie și noi suntem obligați să i-o acordăm, că doar ne-a scăpat de moarte și ne spală de păcate. De fapt, rugăciunea mea era în mare parte o descărcare de păcate. Percepeam rugăciunea ca și o obligație, era cel mult o informare a lui Dumnezeu de alunecările mele și de dorințele mele.
Dar dacă El oricum cunoaște inima mea ce sens avea să îi comunic tot ce era acolo? Am citit că rugăciunea mea Îl autorizează pe Dumnezeu să lucreze în viața mea și acest gând m-a animat o vreme.
De multe ori am auzit că așa cum au făcut oamenii în psalmi și cărțile profetice e benefic să ne aducem întreaga inimă cu zbuciumurile și lacrimile din ea la Domnul căci El se ocupă de ea. Astfel rugăciunea mea a devenit încet dar sigur ventilare emoțională.
Apoi am înțeles că rugăciunea pornește dintr-o inimă smerită, și ce te smerește mai mult decât maiestuozitatea lui Dumnezeu? Astfel rugăciunea mea s-a transformat într-un buchet de laude adus Domnului, care mă copleșea și mă smerea.
Cred că toate aceste tipuri de rugăciuni sunt bune și primite de Tatăl ceresc, însă un lucru îmi scăpa și anume: răspunsul Lui. Adesea rugăciunile mele de laudă, de mulțumire, de cerere, de mijlocire și de pocăință erau un monolog care se sfârșea când eu rosteam AMIN! Nu mai lăsam loc de răspuns din partea Domnului, de mângâiere și strategie de la El, de tăcerea în care să-L percep pe El.
Înțeleg acum că cea mai înaltă formă de rugăciune este tăcerea înaintea Lui, când eu mi-am consumat toate cuvintele, toate laudele, toate cerințele și doar stau în prezența Lui lăsându-L pe El să vorbească, căci cuvintele Lui sunt viață așa cum ne zice în Ioan 6:63 ”cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh și viață.” Îmi doresc tot mai mult să aud cuvintele Lui, să le cred și să devină viață pentru mine. Aleg să Îl las să se exprime așa cum dorește față de mine, atunci nu mai contează descoperirile, nici bucuria care o simt, ci contează doar prezența Lui binecuvântată. Încă învăț să-I fac și Lui loc în rugăciunea mea și să extind această comunicare pe tot parcursul zilei. Mă rog ca El să crească în mine acel tânjet după El de care vorbește Pavel în 1 Tesaloniceni 5:17 când ni se spune să ne rugăm neîncetat. Înțelesul din original al acestui verset este legat de dorința continuă, tânjetul neîncetat după Domnul pe tot parcursul zilei, indiferent ce fac să rămân cu inima conectată la El.
Jurnalul de rugăciune On Purpose a apărut ca o nevoie a noastră de a învăța valoarea rugăciunii, ca și mijloc de apropiere de Isus și auzire a vocii Sale pentru a crește în intimitatea cu Preaiubitul nostru. Încă avem multe de învățat și experimentat în această umblare frumoasă cu Domnul nostru. Natura este un loc unde îmi este mai ușor să fac liniște în gânduri ca să discern gândurile Lui.
Care este locul tău unde stai în comuniune cu Domnul?
Comments